Educaţia copiilor în Roma antică era
orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul
integrării lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum
să-şi exercite şi drepturile şi datoriile.
Exerciţiile
fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de educaţie. Echilibrul
dintre dezvoltarea fizică a tânărului prin sport şi formaţia sa morală
nu era pentru romani – ca pentru greci – un ideal de educaţie.
Analfabetismul era, la romani, un fenomen
de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare cetăţean ştia să scrie, să
citească şi să socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl
al copiilor săi, şi singurul, când n-avea posibilităţi să-i dea la
şcoală.
Şcoala primară – la care băieţii şi
fetele învăţau împreună – începea la vârsta de 7 ani. Din secolul II
î.Hr. şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (ludi magister),
plătit de părinţi. În aer liber sau în localuri de ocazie,
sărăcăcioase, mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al străzii,
copiii învăţau să scrie, să citească şi să socotească, să repete pe de
rost şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic în uz urmărea
înmagazinarea mecanică a unor date şi noţiuni considerate
indispensabile. Pedepsele corporale se aplicau, până la abuz.
Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau unui pedagog, de obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei.
Cu un bagaj minim de noţiuni practice
elementare, un număr restrâns de copii treceau – la vârsta de 12 ani –
la “şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii
studiau timp de patru ani limba latina şi mai ales limba greacă, precum
şi autorii clasici respectivi. Profesorul (gramaticus) prefera să-şi
ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau exerciţii de lectură cu
voce tare, recitau, li se dădeau lecţii de dicţie, învăţau figurile de
stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare analizate,
căpătau şi câteva noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi
mitologie, de matematică, astronomie şi muzică. Spiritul practic
execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu prezentau un
sens de utilitate imediată.
Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din
familiile înstărite puteau continua studiile la şcoala, de grad
superior, de retorică. Această şcoală era indispensabilă pentru o
carieră politică. Învăţământul era predat cu precădere în limba greacă.
Consta din nesfârşite exerciţii literare de retorică, convenţionale şi
adeseori extravagante, cautând exclusiv artificiile verbale de efect
oratoric; exerciţii lipsite de un conţinut substanţial, vizând exclusiv
însuşirea unei pedante virtuozităţi oratorice pur formale. Ştiinţele
naturale, matematica sau filosofia nu-şi găseau loc în şcoala de
retorică.
Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi
altele care formau anumiţi specialişti – medici, arhitecţi, jurişti.
Studiul dreptului, în special, s-a bucurat de un înalt prestigiu.
*****
sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civlizaţiei, vol.III, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu